Istoria ReiKi-ului înainte de Mikao Usui
ReiKi a fost un sistem de vindecare folosit în antica Atlantidă. A fost creat de către un mare preot, la templul Vindecării, preot care este acum cunoscut sub numele de Maestrul Spiritual (Ascensionat) St. Germain. Acest preot a părăsit templul şi s-a îndreptat către un lanţ de munţi îndepărtaţi ai Atlantidei, creându-şi propriul clan (trib) de atlanţi, trib numit „Inspiratorii”. Inspiratorii s-au dezis (separat) de ceilalţi atlanţii, au luptat să găsească o cale de a egaliza dezvoltarea spirituală în rândul atlanţilor. Scopul era să desfiinţeze şi să înfiereze diferenţele rasiale, datorate diferenţelor spirituale şi fizice, în rândul societăţii Atlantidei. Mulţi dintre atlanţii, consideraţi paria societăţii din punct de vedere spiritual şi fizic, erau folosiţi ca sclavi de către preoţi, preotese, familiile regale ale Atlantidei. În acea viaţă pământească, St. Germain a primit un număr de simboluri care puteau fi proiectate în sistemul energetic şi înscrise acolo, care ajutau individul să-şi ridice vibraţia trupurilor spirituale şi a trupului fizic la un nivel suficient de mare ca să-i ajute să-şi depăşească handicapul spiritual şi să devină egali cu ceilalţi atlanţi. I s-au dat lui St. Germain, în acea vreme, 21 de simboluri (21 este numărul desăvârşirii).
Când Atlantida a fost distrusă, el s-a retras, împreună cu câţiva fraţi de credinţă, în Tibet. Aici ,au încercat să-şi continue lucrarea de ridicare a nivelului de conştiinţă spirituală a oamenilor, pentru a vedea cum înţeleg oamenii să folosească energia Ki. Ei au dat trei simboluri unei comunităţi, care se afla în apropierea sălaşului lor. Mulţi dintre oameni au folosit simbolurile pentru evoluţia lor spirituală şi aceasta le-a adus prosperitate. Alţii, însă, au folosit simbolurile în scopuri negative, josnice; ei au schimbat şi desfigurat simbolurile. St. Germain şi Inspiratorii au decis că nu era vremea de a da cele 21 de simboluri unei singure persoane, pentru că ar fi dat întreaga putere acelei persoane, iar aceasta şi-ar fi putut pierde minţile şi sensurile realităţii.
Sistemul ReiKi, aşa cum este practicat astăzi, este incomplet, este un sistem care conţine multe simboluri, unele dintre acestea sunt aduse direct din Arhivele Akashice (Memoria Planetei), ele au fost date umanităţii de către St. Germain.
Istoria ReiKi-ului: dr. Mikao Usui
Aceasta este povestea dr. Mikao Usui: sursa sistemului de vindecare naturală ReiKi Usui este o casetă înregistrată de Takata, maestru ReiKi, iniţiată de către dr. Hayashi, care a fost elevul şi colaboratorul lui Mikao Usui. Dr. Mikao Usui a fost un mare filozof şi un mare învăţat. El a fost preot creştin şi rectorul Universităţii Doshisha din Kyoto, Japonia.
Usui Mikao (18.08.1865-09.03.1926) este fondatorul sistemului ReiKi, o formă de practică spirituală folosită în terapiile complementare pentru tratamentul bolilor psihice, emoționale și mentale. Usui a fost fondatorul asociației japoneze numită Usui Reiki Ryoho. Usui a avut peste 2000 de elevi și a avut 21 de profesori instruiți până la data decesului său.
Meditaţia
Dr. Usui i-a spus călugărului: „Mă voi testa timp de 21 de zile. Dacă nu mă voi întoarce până în dimineaţa celei de-a 22-a zile, trimite o patrulă să-mi caute trupul; voi fi mort!”. Înainte de a pleca, el i-a mai spus călugărului: “Cât timp voi face această meditaţie, nu voi mânca, ci numai voi bea apă!”. Spunând acestea, s-a urcat pe munte.
Pe munte a găsit un pin bătrân lângă o apă, a făcut o movilă din 21 de pietre, pe care le-a udat. Motivul , nu se ştie. S-a aşezat cu spatele sprijinit de pom, cu movila de pietre în faţa lui. A aruncat prima piatră şi astfel a început prima meditaţie. Se aştepta să apară fenomene ciudate, dar nu avea idee ce ar putea apărea sau când ar apărea. A citit scripturile, a cântat imnuri religioase şi a băut apă. Aşa au trecut zilele şi nopţile. Movila de pietre scădea şi nimic nu se întâmpla. Nimic.
În cea de-a 21-a zi, înainte să răsară soarele, a aruncat ultima piatră; cerul era negru, fără lună, fără stele. Dr. Usui a început să mediteze, ştiind că aceasta era ultima zi pe munte. Şi-a ridicat ochii către cer, aşteptând să vadă ceva în întunericul cerului, dar la orizont a apărut o lumină pâlpâindă, ca o lumânare aprinsă. Din instinct, şi-a dat seama că acesta era fenomenul pe care l-a aşteptat şi a început să se teamă, dar şi-a făcut curaj, spunându-şi: “Se întâmplă (minunea) şi n-am de gând să închid ochii; o să-i ţin larg deschişi, să văd ce se întâmplă cu această lumină!”.
Lumina se mişca spre el. Se părea că pe măsură ce se apropie, accelerează. Usui s-a speriat de-a binelea; curajul lui s-a dizolvat, gândindu-se că dacă lumina îl va atinge îl va transforma în scrum. Şi-a făcut din nou curaj: „Această lumină nu poate să-mi facă rău! N-am să fug, am să stau faţă în faţă cu lumina!” Şi a chemat-o să vină mai aproape: „Dacă este să mă loveşti, loveşte-mă! Sunt pregătit!” Şi cu aceasta s-a relaxat şi cu ochii larg deschişi a văzut cum lumina îl loveşte în centrul frunţii, iar el şi-a spus: „Am făcut contact!”. După aceasta a picat pe spate din cauza forţei cu care a fost lovit. Când şi-a revenit, a crezut că murise, pentru că, la început nu putea să vadă şi să simtă nimic. Lumina dispăruse, iar în depărtare se auzea cântatul cocoşilor şi aşa a ştiut că zorile erau aproape.
Dr. Usui stătea buimăcit în şezut. Atunci, din partea dreaptă, din pământ se ridicau bule colorate, milioane şi milioane de baloane colorate, în culorile curcubeului; au început să danseze în faţa lui şi se mutau spre stânga. Usui a numărat culorile. Erau în număr de şapte şi şi-a spus: „Acesta a fost fenomenul cu care am fost binecuvântat astăzi!” O lumină mare, albă, a apărut la dreapta lui, şi unul după altul au apărut simbolurile de culoare aurie; toate au defilat în faţa lui ca o peliculă de film, parcă spunându-i: “Ţine minte! Ţine minte!”. El le-a citit nu atât cu ochii, cât cu mintea şi le-a studiat vreme îndelungată şi apoi a zius: „Da!”. Şi-a adus aminte de toate ce învăţase din sanscrită, în timp ce simbolurile se mişcau în faţa lui, parcă spunând: „Asta este, reţine!”.
După ce fenomenul a încetat, el şi-a spus: „Trebuie să închid ochii şi pentru ultima meditaţie, trebuie să-mi dai o viziune!”. Şi-a închis ochii şi a văzut simbolurile aurii în faţa lui.
Se sfârşise viziunea: „Acum pot să-mi deschid ochii!”. Treptat, şi-a repus în funcţiune trupul şi a fost surprins să observe că nu simţea nici durere, nici foame: „Simt că trupul meu este în regulă! Am să mă ridic în picioare!”. Şi s-a ridicat: „Picioarele îmi sunt puternice, am postit 21 de zile şi simt că am puterea să mă întorc pe jos la Kyoto!”. Trupul lui se simţea îndestulat (hrănit) şi a gândit: „Acesta este un miracol, nu mi-e foame şi mă simt foarte uşor!”. S-a scuturat de ţărână, şi-a luat pălăria şi a făcut primii paşi pe drumul de 25 mile care ducea spre Kyoto.
Călugării Zen îl aşteptau să sosească cel târziu la apusul soarelui. La poalele muntelui şi-a lovit degetul mare de o piatră aşa de tare încât unghia de la picior s-a dezlipit, sângele a început să ţâşnească şi l-a durut extrem de tare. Durerea aproape i-a oprit inima. S-a aşezat şi şi-a ţinut piciorul cu mâna. Durerea şi sângerarea au cedat, dar el a continuat să ţină degetul în mână, până când durerea a cedat definitiv. Când s-a uitat la deget, a văzut că unghia era în poziţie normală, iar în afara sângelui uscat, nimic nu-i mai amintea de rană şi a spus: „Acesta este al doilea miracol!”.
La scurtă distanţă după aceea a ajuns la un loc de popas. În tradiţia japoneză sunt asemenea locuri amenajate, unde călătorii pot poposi. S-a apropiat de un bătrân nebărbierit, care făcuse focul în vatră şi i-a spus: „Bună ziua, om bătrân!”. Bătrânul a spus: „Bună dimineaţa, bunul meu călugăr! Ai venit cam devreme!”. „Da, ştiu!” a răspuns dr. Usui. ”Poţi să-mi dai ceva rămăşiţe de orez, ceva varză murată şi ceva peşte uscat, dacă a-i avea?” (dejun japonez tipic). Bătrânul era însă, înţelept. El a servit mulţi călugări după meditaţii îndelungate, pe acest munte faimos; ştia cum arată o barbă nerasă de 7 zile şi şi-a dat seama că acest călugăr a stat fără mâncare, pentru o vreme mai îndelungată de 7 zile. El a spus: „Nu pot să-ţi dau nici orez, nici supă fierbinte, nici celelalte lucruri pe care le-ai cerut, pentru că ai să faci o mare indigestie! N-am medicamente şi Kyoto este departe; trebuie să aştepţi până îţi voi prepara un terci moale!”. Dr. Usui răspunse: „Îţi mulţumesc, eşti foarte amabil, dar cred că am să încerc să mănânc!”. Usui s-a simţit foarte slăbit, în timp ce se apropia de masă, pentru a aştepta mâncarea. Bătrânul şi-a zis: „Dacă el vrea să-şi asume riscul, treaba lui; eu nu sunt responsabil!”.
În curând, nepoata de 15 ani a moşului a adus o tavă cu felurite mâncăruri. Fata plângea. Avea o legătoare sub bărbie, legată în urechi de iepure pe cap. Dr. Usui a spus: „De ce plângi, fata mea?”. Fata s-a smiorcăit: „Of, dragul meu călugăr, de trei zile şi trei nopţi mă doare dintele aşa de tare că nu pot să mă opresc din plâns şi nici să mănânc! Dentistul este prea departe, aşa că sufăr de durere şi plâng!”. Inima dr. Usui s-a înmuiat. S-a ridicat în picioare şi a pus mâna pe obrazul umflat al fetei. Usui a pus şi cealaltă mână pe faţa ei. Fata a strigat dintr-o dată: „Dragul meu călugăr, ai făcut un miracol! Durerea a dispărut!” Lui Usui nu-i venea să creadă. Nu ştia la ce să se aştepte în urma unei izbucniri atât de violente şi a spus: „E oare posibil? Îmi spui adevărul?” Ea şi-a dat la o parte legătura şi radia de fericire. Usui a zis: „Da! Acum cred că te simţi bine!”. Copila i-a mulţumit şi a fugit la bunicul ei şi i-a spus: „Uite, bunicule, durerea de dinţi a dispărut, nu mai am bandaj; acesta nu este un călugăr obişnuit, el face minuni!” Bunicul, ştergându-şi mâinile de şorţ, s-a dus la dr. Usui: „Dragul meu călugăr, ne-ai făcut un mare serviciu; îţi suntem recunoscători. Pentru că nu avem bani, din recunoştinţă, nu-ţi voi cere nimic pentru mâncare. Aceasta este tot ce pot să-ţi ofer!”. Dr. Usui a spus: „Accept gratitudinea. Mulţumesc!” Apoi s-a întors la mâncare şi s-a repezit, ca un vultur la masă şi a început să înghită repede.
Oamenii prezenţi se rugau, în sinea lor, ca acest călugăr minunat să nu sufere nicio indigestie după atâta mâncare. Mai târziu, dr. Usui a început să reflecteze la miracolele pe care le făcuse. Punându-şi mâinile pe copilă, a vindecat-o instantaneu, iar el nu a avut nici o neplăcere din cauza mesei bogate, după un post de 21 de zile. El şi-a spus: „Acum sunt gata să pornesc, din nou, la drum. Ar trebui să ajung la templul Zen înaintea apusului!”. Aşa s-a şi întâmplat. La poarta templului, dr. Usui a fost întâmpinat de portarul călugăr, pe care dr. Usui l-a întrebat: „Cum îi este dragului meu stareţ?” Portarul i-a răspuns: „Stareţul suferă de artrită şi de dureri de spate, stă întins în pat!” Înainte să se ducă să-l viziteze pe stareţ, Dr. Usui s-a dus în camera lui să se îmbăieze şi să-şi schimbe hainele. Apoi, a fost dus la stareţ, căruia i-a spus: ”Dragul meu călugăr, am venit înapoi şi meditaţia mea a avut succes!”. Călugărul suferind s-a bucurat de veste şi a cerut mai multe informaţii. Dr. Usui i-a cerut voie ca, în timp ce povesteşte, să pună mâna pe învelitorile lui de mătase. Era noaptea târziu, când Dr. Usui relata ultimele detalii ale experienţei sale. Când era aproape să plece, stareţul a început să vorbească: „Apropo! Durerea mea a dispărut total, acum pot să dorm, nu mai am nevoie să stau lângă sobă şi trupul meu se simte nemaipomenit. Cum ziceai că se numeşte aceasta? ReiKi?” (în româneşte, ReiKi înseamnă energie vitală universală).
Experimentul ReiKi
Dr. Usui a dormit într-un pat după trei săptămâni. Următoarea dimi-neaţă, după dejun, Dr. Usui a pus o întrebare deschisă tuturor călugărilor din templu: „Ce aş putea să fac să experimentez mai mult acest ReiKi?” După multe discuţii s-a decis că o bună cale de a experimenta era să meargă într-una din cele mai mari suburbii de case dărăpănate din Kyoto.
Dr. Usui a păşit în acel cartier îmbrăcat în călugăr, purtând două coşuri cu legume pe o cobiliţă. Cerşetorii s-au adunat cu repeziciune în jurul lui. Usui le-a zis: „Vă rog, aş vrea să locuiesc cu voi aici!” Ei au spus: „Dacă vrei să stai aici trebuie să vorbeşti cu şeful nostru!”. În curând a apărut şeful. El a spus: „Înţeleg că vrei să trăieşti cu noi şi să fii unul de-al nostru!” Usui a răspuns: „Da!”. Atunci şeful i-a spus: “În acest caz, dă-ne nouă legumele; nu este nevoie să porţi haine noi. Noi o să-ţi dăm haine de iniţiere!”. L-au dezbrăcat pe dr. Usui şi i-au găsit bani în cingătoare. Şeful cerşetorilor i-a luat hainele, chimirul şi banii, sub diferite pretexte. Dr. Usui a fost îmbrăcat cu un costum de iniţiere, de cerşetor: un sac murdar şi urât mirositor.
Şeful l-a întrebat pe dr. Usui ce avea de gând să facă în cartierul lui. „Aş vrea ca voi să-mi procuraţi mâncarea şi acoperişul deasupra capului şi apoi să-mi trimiteţi toţi bolnavii pe care eu am să-i vindec!”. Şeful hoţilor a apreciat schimbul ca foarte avantajos, spunându-i: „Avem tot felul de boli, chiar tuberculoză şi lepră. Nu-ţi este frică să-i atingi?” Dr. Usui a spus: „Ca vindecător, nu-mi este frică de boli şi m-am legat să lucrez zi şi noapte. Aşa că vă rog să-mi trimiteţi mâncarea la domiciliu!”
În ziua următoare, foarte mulţi bolnavi au apărut la uşa lui. Doctorul a categorisit bolile după cunoştinţele lui. El credea că bolile sunt rezultatul unor cauze interne şi că pacienţii tineri erau mai uşor de tratat pentru că boala nu a apucat să prindă rădăcini. Prin urmare, cei mai bătrâni din cartier aveau nevoie de mai multe şedinţe de ReiKi şi refacerea lor lua uneori luni întregi. Tinerii se vindecau mai repede.
Usui trimitea pe cei vindecaţi la templu, unde primeau un nou nume şi un loc de muncă în oraş. El le-a spus să se facă cetăţeni onorabili şi să lase cartierul rău famat în urma lor.
Într-o seară, după 7 ani de muncă istovitoare ca vindecător ReiKi, el se plimba prin cartierul rău famat şi a descoperit o faţă familiară printre oameni. Atunci, a întrebat: „Cine eşti tu?” Omul i-a răspuns: „Un necunoscut! Ar trebui să-ţi aduci aminte de mine. Eu sunt primul pe care l-ai vindecat tu. Călugării de la templu mi-au dat un nume nou şi mi-au găsit o slujbă în oraş, dar acum am venit înapoi pentru că cerşitul este mult mai uşor, decât să mă lupt cu viaţa de unul singur!” Acesta a fost cel mai mare şoc pe care dr. Usui l-a avut în viaţa lui. S-a aruncat la pământ, plângând ca un copil, cu inima sfâşiată.
Majoritatea foştilor lui pacienţi s-au întors în cartierul rău famat. El abia acum a realizat că după atâţia ani de cercetare pentru a găsi o formulă de vindecare, după atâţia ani petrecuţi în cartierele de cerşetori fusese preocupat numai de aspectul fizic al bolii şi că uitase cu totul de aspectul spiritual. Se căia: „O, ce am făcut?! Ce am făcut?! Nu am putut salva nici măcar un suflet, prin urmare, fizicul este pe planul doi; spiritualul este pe primul plan. Toate bisericile au avut dreptate; eu am fost cel care a greşit. Nu mai vreau cerşetori, nu mai vreau cerşetori. Este vina mea că s-au întors, pentru că nu i-am învăţat să fie recunoscători. Ei sunt aici pentru că sunt oameni lacomi; ei vor, vor, dar nu dau nimic în schimb. Dacă aş fi ştiut că spiritualul este pe primul plan şi apoi aş fi vindecat trupul, aş fi fost eficient. Nu mai vreau cerşetori, nu mai vreau vindecare!”. Dr. Usui a abandonat cartierele de cerşetori fără să se uite în urmă.